Istoria României a fost cu adevărat una dintre cele mai tumultoase dintre toate câte există. Până ca Bucureștiul să fie stabilit drept capitală a țării, mai multe orașe au beneficiat de această titulatură, însă nu mulți știu care a fost primul.
România a trebuit să se lupte mult și bine pentru a-și câștiga și proteja independența și suveranitatea. Marile puteri ale lumii nu au respectat cele două atribute, astfel că teritoriul țării noastre a fost nevoit să se modifice constant și, implicit, și capitala țării.
Potrivit datelor istorice, prima capitală a României a fost stabilită la Câmpulung. Nu există date concrete care să ateste cu siguranță când a fost întemeiat orașul, însă este cert că acesta s-a dezvoltat de la sat la târg, devenind oraș la începutul secolului XIV. Unii istorici spun că orașul Câmpulung a fost înființat de cavalerii teutoni în prima jumătate a secolului XIII, în timp ce alții, bazându-se pe tradiție și pe mitologie, susțin ideea că acesta s-a înființat spre sfârșitul secolului XIII.
După stabilirea lui Basarab I la Câmpulung, în urma victoriei de la Posada, orașul devine, timp de aproape patru decenii, centrul politic și administrativ al statului. Ulterior, capitala Țării Românești s-a mutat la Curtea de Argeș. Începând cu 1365, voievodul Vladislav I, fiul lui Basarab, a bătut aici primele monede româneşti, ducaţii de argint şi banul. În consecință, a luat ființă prima monetărie a Ţării Româneşti.
Conform istoricilor, orașul medieval București a fost fondat undeva prin secolele XIV-XV. Prima atestare documentară a orașului datează din 20 septembrie 1459, actul fiind emis de domnitorul Vlad Țepeș. Documentul, prin care se întărea o moșie unor boieri, a fost descoperit în jurul anului 1900. În acele vremuri, Bucureștiul era cunoscut și sub denumirea de Cetatea Dâmboviței. Poziția sa era una strategică, fiind situat pe drumul ce lega Târgșor de Giurgiu, în cel din urmă fiind o garnizoană otomană.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]În 14 octombrie 1465, Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, desemnează Bucureștiul drept Capitală a Țării Românești, motivul find zona bună, de câmpie, apropiată de Dunăre și mai ușor de controlat, comparativ cu Târgoviște. Cu toate acestea, Radu cel Frumos nu este considerat „părintele” orașului, însă este primul care l-a folosit ca reședință domnească.
Din cauză că alți domnitori nu au considerat Bucreștiul capitală, ci tot orașul Târgoviște, o perioadă, capitala a funcționat în ambele locuri. Bucureștiul avea, însă, să devină capitala Țării Românești în anul 1659 sub domnia lui Gheorghe Ghica, din ordinul Înaltei Porți.
Oraşul s-a dezvoltat și a ajuns la ceea ce avea să devină mai întâi capitala Principatelor Unite, în urma Micii Unirii înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza în 1859, iar mai apoi a României moderne. De altfel, după 1859, Bucureștiul și-a pierdut o singură data rolul de capitală. S-a întâmplat în anul 1917, în timpul ocupației germane. Atunci, înaintea ocupării Bucureștiului de către trupele germane, Guvernul României s-a retras în Moldova, la Iași, oraș care a devenit Capitală.
