Octavian Ursulescu (74 de ani), prezentatorul fără egal din anii comunismului, ne-a povestit în interviul exclusiv pentru impact.ro despre marile lui pasiuni, pescuitul și matematica. Ne-a oferit însă și amănunte picante despre rivalitatea dintre Angela Similea și Corina Chiriac, dar și despre problemele avute cu Securitatea, care, timp de doi ani, l-a scos din circuitul festivalurilor, umare a unor denunțuri nefondate, din partea unor ”oameni de bine”, pe teme politice.
„În primul rând, erau spectacole doar cu bilete, oamenii, indiferent de posibilități, făceau eforturi și cumpărau bilete, stăteau la cozi pentru asta, deci este clar că își doreau din toată inima să ne urmărească. De aceea și reacția publicului, participarea și implicarea erau extrem de călduroase, entuziasmul acestuia transmițându-se tuturor celor de pe scenă, cu numeroase rechemări la rampă, ovații, flori. Și mai era ceva: toți cei din sală cunoșteau pe dinafară repertoriul cântăreților, cântau împreună cu ei, era o bucurie sinceră de ambele părți. Șlagărele erau pe toate buzele dintr-un motiv foarte simplu: la radio și pe micul ecran se difuza multă muzică ușoară românească (așa cum se întîmplă în orice țară normală, care-și protejează și își cultivă valorile), existau festivaluri numeroase în țară, în frunte cu cel de la Mamaia sau ”Melodii”, de la București, concursuri TV extrem de vizionate, cum erau ”Șlagăre în devenire” sau ”Steaua fără nume”.
Festivalul ”Melodii” de la Polivalenta bucureșteană aducea în 4-5 seri câte 6.000 de spectatori, iar la Mamaia era bătaie pe bilete. Interlocutorii mei, cum este cazul și acestui interviu, nu pot crede că dădeam cîte două sau chiar trei spectacole într-o zi în același oraș, în săli de sport, că se spărgeau geamurile, că stadioanele se umpleau la diverse spectacole de divertisment, în care firește figurau pe afiș nu numai vedete ale muzicii ușoare, dar și ale celei populare și cei mai îndrăgiți actori comici”, ne-a declarat în exclusivitate Octavian Ursulescu.
„Turneele, alt aspect de necrezut azi, durau două sau chiar trei săptămâni, brăzdam întreaga țară. Nu pot uita magistralele turnee sub egida Ansamblului artistic al UTC (autocar modern, aparatură de sunet și lumini de mare calitate), în care alături de formația Savoy condusă de Marian Nistor cântau toate marile nume ale muzicii noastre ușoare – Angela Similea, Mirabela Dauer, Marina Voica, Corina Chiriac, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu, Mihai Constantinescu, pentru a nu aminti decât câteva nume.
Era perioada ”autofinanțării”, în care instituțiile de cultură erau obligate să caute modalități pentru obținerea de fonduri proprii (n-ar fi rău dacă și azi ar mai fi îndemnate să facă același lucru…), drept care am inițiat spectacole memorabile pentru Teatrul Național din Timișoara, Teatrul Mic din București, Filarmonica din Botoșani sau cea din Arad, Casa de cultură a sectorului 5 din Capitală,
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Teatrul popular din Călărași, unde în partea a doua a anilor 80 am început să introduc numele noi apărute pe firmament – Gabriel Cotabiță, Ramona Bădescu, Gabriel Dorobanțu, Cătălin Crișan, Angela Ciochină, Alexandra Canareica, Daniel Iordăchioae, Anca Țurcașiu, Mădălina Manole (cu aceasta din urmă am avut ulterior cele mai multe colaborări după 1990).
Dacă e să fac, așa cum mă rugați, o comparație între evenimentele muzicale din cele două epoci, mi-ar fi greu să nu înclin balanța către perioada postdecembristă, în care am prezentat toate festivalurile importante, timp de trei decenii, spre deosebire de cea anterioară, în care activitatea mea a depășit cu puțin un deceniu (în care, e drept, am fost mult mai activ la radio și pe micul ecran).
Nu sunt adeptul comparațiilor, nici între artiști, fiecare cu specificul, cu identitatea sa, așa încât mă mărginesc să descriu, să consemnez, să ajut pe cei mai tineri să cunoască o epocă în care, fie-mi iertat, în multe zone ale sale cultura a atins un nivel superior, inclusiv în muzica ușoară. Mă bucur sincer că în prezent interpreții au un trai net mai ridicat, din toate punctele de vedere, cu câștiguri mari, vile, limuzine, excursii în țări exotice, ceea ce ar fi meritat și predecesorii lor, doar că atunci era imposibil.
Deținătorul unui atestat artistic categoria I, cea mai înaltă, era remunerat cu 200 de lei pe spectacol. Celor care întreprindeau turnee peste hotare statul le reținea bună parte din câștiguri, asta pentru cei care primeau viza pentru Occident.
Îmi aduc aminte că, în 1990, înainte cu câteva zile de Festivalul Sanremo, italienii au, pe o altă scenă, o manifestare intitulată ”Sanremo Liberta”, la care au luat parte, cu câțiva artiști fiecare, țările estice care tocmai înlăturaseră regimurile comuniste. Din delegația noastră făcea parte și Gabriel Cotabiță, iar eu am reușit să mă alătur, plătindu-mi toate cheltuielile, grupului român (la fel a procedat atunci Titus Munteanu).
Nici mie, nici lui Cotabiță, cu care eram bun prieten, nu ni se permisese înainte de 89 să mergem în Vest. Am ajuns noaptea la Sanremo și am pornit-o amândoi pe străzi, tăcuți, cu ochii înlăcrimați, admirând vegetația luxuriantă, respirând aerul acela al libertății, la care visasem amândoi, atâția ani…”.
Așa cum subliniam, nu sunt adeptul răspunsurilor tranșante, al verdictelor categorice, gen ”mai bun”, ”mai rău”, ”mai frumos”. Înainte de 89, putem vorbi de o producție net superioară de melodii și voci de excepție în muzica ușoară, de o difuzare mai intensă, de participarea entuziastă și necondiționată a publicului la spectacole, unde biletul de intrare era de la sine înțeles.
Această interacțiune cu un public sincer și dornic să-și aplaude idolii făcea ca și interpreții să fie mai pasionați, mai calzi, interesați de fiecare aspect al activității lor (participarea la concursuri, ținută vestimentară, autografe, colaborări cu compozitorii de frunte). Nu existau impresari, PR, firme care să organizeze evenimente. Astăzi însă, deh, capitalism, marketingul este prezent în toate cele, totul capătă adesea un aspect foarte comercial.
Cineva chiar constata că lumea muzicii de azi (chestia cu ”industria muzicală” e o glumă bună) parcă și-a pierdut sufletul, a dispărut empatia, totul este guvernat de bani, de câștiguri, citim despre sume amețitoaare, pe care pe vremuri un artist le câștiga într-un an…Repet, nimic rău, din contră, că artiștii (nu toți) câștigă foarte bine, e dreptul lor, munca lor, popularitatea lor.
Paradoxal, deși după 1989 muzica ușoară românească a fost total marginalizată, de parcă am uita în ce țară trăim, au apărut, în noile condiții economice, două festivaluri internaționale importante, puternice, ”George Grigoriu”, la Brăila, și ”Dan Spătaru”, la Medgidia (de ce acesta din urmă a dispărut trebuie să întrebați autoritățile locale…).
Ambele televizate în direct, au pus în umbră agonizantul festival de la Mamaia încă de când acesta mai exista, pentru că, apoi, rușinat pesemne de nivelul la care ajunsese, să-și dea singur demisia… O altă notă bună pentru perioada postdecembristă este că au continuat să existe și chiar au devenit mult mai strălucitoare, disputându-se ambele fără întrerupere din 1968 (!), manifestării-fanion pentru muzica ușoară și pentru romanță. Este vorba de ”Trofeul tinereții”, la Amara, respectiv ”Crizantema de aur”, la Târgoviște.
După cum se poate observa, Bucureștii cam lipsesc din prim-planul genului, existând doar două concursuri omagiale netelevizate, ”Aurelian Andreescu” și ”Florin Bogardo” (acesta din urmă doar cu ediția inaugurală), așa încât n-ar fi rău ca Primăria să se implice, dar mă cam îndoiesc că o va face, noul primar general nu pare atras de cultură. Mă bucură faptul că reprezentanții ”Generației de aur” ai muzicii ușoare românești n-au fost nicidecum uitați, în ciuda marginalizării lor, că publicul îi dorește, le simte lipsa.
Cum să nu-ți crească inima văzînd Sala Palatului luată cu asalt la spectacolele omagiale Dan Spătaru, Jolt Kerestely, Marina Voica, Alexandru Arșinel, Mihai Constantinescu, Silvia Dumitrescu, Jean Constantin, Draga Olteanu Matei, Cătălin Crișan, Gabriel Cotabiță, în care a apărut toată floarea cea vestită a muzicii noastre ușoare?
Așadar, scorul nu poate fi decât egal: înainte de 89, producții excepționale în muzica ușoară, rock, folk, după 89 mulți tineri foarte talentați aducând un aer modern, dar și numeroase apariții superlative, ușor nostalgice ale cântăreților din vechea generație.
Pilduitoare este inițiativa a patru DJ-ei tineri, care au pus pe picioare proiectul ”Discoteca”, în care mii de tineri entuziaști iau cluburile cu asalt, dansând cu foc pe șlagărele unor vedete cum ar fi Marina Voica, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Stela Enache, Silvia Dumitrescu, Adrian Daminescu, Marina Florea și alții.
Eu însumi am avut un asemenea proiect cu soliști din ”Generația de aur”, organizat cu un impresar din Sibiu și intitulat ”Șlagărele României”. După câteva concerte extraordinare, cu săli arhipline, proiectul mi-a fost furat prin metoda ”puiului de cuc”…
Mă amuză formularea ”acelor vremuri”, fiindcă, așa cum am arătat, doar un sfert din activitatea mea s-a desfășurat înainte de 89. Dar, recunosc, percepția se datorează faptului că în…”acele vremuri” am prezentat pe micul ecran cele mai vizionate emisiuni muzicale ”Șlagăre în devenire”, ”Steaua fără nume”, ”Meridianele cântecului”, programe de varietăți, ș.a., precum și festivalurile de muzică ușoară pe care întreaga țară le urmărea cu sufletul la gură, cel de la Mamaia și ”Melodii”, de la București.
Plus că, să nu uităm, exista doar TVR, iar în perioada în care erau doar două ore de emisiune pe seară ”Meridianele cântecului” ocupau, joi seara, o jumătate de oră!
Am prezentat festivalul de la Mamaia, de vreo 13 ori, (prima oară în 1983), Festivalul de la Amara”, de 20 de ori, ”George Grigoriu”, de la Brăila de 15 ori, ”Crizantema de aur” (Tîrgoviște), ”Dan Spătaru” (Medgidia) și ”Te-aștept pe-același drum” (Zlatna), cam de 10 ori, fiecare, cu o repartizare relativ egală înainte și după 1989, de aceea este simpatică formula cu care sunt înfățișat uneori, ”cel mai cunoscut prezentator din ”Epoca de aur””! E
bine de știut că am fost ”freelance” toată viața, niciodată angajat al vreunui post de radio sau TV, ceea ce mi-a conferit independență, iar experiența de jurnalist mi-a permis să nu depind de texte scrise de alții. Cât despre prompter, să nu mai vorbim. M-am specializat de prin 1980 pe prezentarea de mari festivaluri de muzică ușoară, de aceea am avut expunere maximă pe acest segment, dar am fost și la cârma multor evenimente de muzică populară, umor, competiții de dans sportiv (inclusiv campionate europene și concursuri mondiale) sau chiar strict sportive (îndeosebi volei, la Galați și Brăila).
Sigur că, după 1990, mai ales, s-au lansat numeroși prezentatori foarte buni, talentați, toți însă abordând doar ocazional evenimente publice, pentru că sunt titulari ai unor emisiuni TV sau radio.
Sigur, cele mai tandre, mai emoționante sunt cele legate de anii de început, cu debutul de la Polivalenta bucureșteană, în fața a 6.000 de spectatori, la festivalul ”Melodii”, în ianuarie 1982, sau acela de la festivalul de la Mamaia, în anul următor, ambele televizate, iar în acea perioadă fiecare cuvânt trebuia bine cântărit (ceea ce nu m-a împiedicat să mai și glumesc, altminteri era plictiseală, iar asta mi-a adus destule perdafuri din partea șefilor de la TVR! Dar cum nu eram subalternul lor…).
La ”Meridianele cântecului” difuzam videoclipuri cu artiști străini în vogă, ceea ce a și dus de altfel la interzicerea brutală a emisiunii, în urma unui telefon intempestiv venit de la ”Cabinetul 2”. Dar mă bucur că și astăzi sunt oameni care-și amintesc de bucuria acelei jumătăți de oră săptămânale. În cele mai multe evenimente, până prin 1997, l-am avut alături pe Titus Munteanu, căruia i-am dedicat în urmă cu ceva vreme, în amintirea ”celor mai frumoși ani”, cartea ”Titus Munteanu, un lord al micului ecran”.
Sau cum să nu fie o amintire frumoasă articolul publicat în ”Corriere della sera”, de reputatul critic muzical italian Mario Luzzato Fegiz, după ediția 1990 a festivalului de la Mamaia, în care eram comparat cu Renzo Arbore și Pippo Baudo?
Tot frumoase aduceri aminte sunt legate de prezentarea celebrilor artiști străini care ne-au vizitat țara (peste 40 de nume), precum și prietenia care m-a legat de unii dintre ei, cu care m-am revăzut și cu care am corespondat (păstrez cu drag epistolele lor): Julio Iglesias, Amalia Rodrigues, Caterina Caselli, Rika Zarai, Gigliola Cinquetti, Helena Vondrackova, Dova, Kylie Minogue, Czeslaw Niemen, Georgette Lemaire, Frida Boccara, Jacques Hustin, Eliane Dambre, membrii formației Omega…
O emoție specială m-a încercat atunci cînd am prezentat edițiile jubiliare ale celor mai longevive festivaluri muzicale din țară, ”Trofeul tinereții” de la Amara (am și lansat atunci cartea ”Amara 50 – istorie și legendă”) și ”Crizantema de aur”, de la Târgoviște, pentru că m-am simțit solidar întotdeauna cu organizatorii serioși și pasionați, cu manifestările emblematice ale genului, ce au străbătut timpul în condiții deloc ușoare, fie că este vorba de Marina Florea, Monica Anghel, Loredana Groza, Oana Sîrbu, Alina Mavrodin, Cătălin Crișan, Alexandra Canareica, Ramona Bădescu, Daniel Iordăchioae, Aurelian Temișan, Camelia Florescu, Silvia Dumitrescu, Anca Țurcașiu, Emilia Dițu, Simona Florescu, Florin Apostol, Natalia Guberna, Aurel Moga – ”tineri și neliniștiți” pe vremuri, la fel de tineri sufletește și talentați și azi, cu surplusul experienței, al maturității.
Îi respect în mod deosebit pe toți compozitorii și interpreții din țara noastră, alături de care mi-am edificat și eu cariera – împreună cu ei și prin ei – de aceea îi voi așeza întotdeauna pe ai noștri înaintea străinilor. Am îndurat alături de ei, pe vremuri, frig în săli (și acum e cam tot așa, stați liniștiți, nu s-au schimbat lucrurile prea mult!), am împărțit cu ei felia de pâine cu pate de ficat și ceapă după spectacole, ne-am bucurat de fiecare ness făcut cu fierbătorul în cameră…Iar după 1990, am gustat împreună beneficiile noilor liberăți, așa încât, maturi sau tineri, ei vor fi mereu pe locul întâi în inima mea.
Un loc aparte ocupă orașul Focșani, atât de drag mie, unde am bătut adevărate recorduri, prezentând de peste 20 de ani toate marile spectacole din Piața Unirii, cu mii de spectatori, precum și Revelionul în aer liber, în același loc (eu acolo, Dan Negru la Antena 1!).
O caldă amintire mă leagă de regretatul Alexandru Jula, veteran veșnic neobosit, alături de care am fost în zeci de spectacole și turnee, multe organizate chiar de el, comentând un colectiv minunat din care făceau parte Stela Enache, Marina Florea, Ioana Sandu, Alexandra Canareica, Florin Georgescu. Atât emisiunea lui de la TV Galați, cât și spectacolele ”Alexandru Jula și prietenii” de la Teatrul muzical ”Nae Leonard”, din Galați, au fost emblematice, aici având ultimele lor apariții publice Dan Spătaru și Gil Dobrică, precum și singura, după operație, Cornel Constantiniu.
Mi-e greu să generalizez și să spun cum sunt vedetele, dincolo de scenă, relația mea cu ele, ca prezentator, poate îi face să fie altfel, dar, în general, cu puține excepții, ele sânt amabile, destul de comunicative, doar managerii, impresarii, tour managerii ținându-i uneori izolați.
Evident, meridionalii sunt mai apropiați, ”de-ai noștri”, fără ”fițe”. Rivalitate? Doar în măsura în care fiecare dorea să se autodepășească, așa cum se petrec lucrurile în fotbal între Messi și Cristiano Ronaldo, dar în nici un caz dușmănie, antipatie, Doamne ferește! Alături de Marina Voica și apoi de Mădălina Manole au stabilit recorduri de popularitate, figurau mereu în palmaresul festivalului de la Mamaia sau la ”Șlagăre în devenire”.
Rivalitate, tot amicală, era de fapt între compozitori, ei se întreceau să le ofere cele mai reușite melodii, pe care ele, cu talentul lor excepțional, le transformau în șlagăre. Am făcut lungi turnee cu toate trei, alături de formația Savoy, condusă de Marian Nistor, au fost și sunt bune prietene. În urmă cu 2 ani le-am întâlnit pe Angela, Corina și Stela Enache împreună la Teatrul de revistă ”Constantin Tănase”. De altfel, atâta timp cât a avut emisiunea ”Opriți timpul!” (mare păcat că nu mai este) de la Național TV, Corina Chiriac le-a avut deseori invitate în studio pe bunele sale prietene. O altă dovadă este că s-au aflat nu o dată alături pe afișul spectacolelor omagiale de la Sala Palatului (Marina Voica, Alexandru Arșinel, Vasile Muraru, Dan Spătaru, Jolt Kerestely, Mihai Constantinescu) sau memoriale (Mădălina Manole).
Cam toți îmi sunt dragi, mai mult sau mai puțin, în funcție de frecvența colaborărilor și afinități. Au fost și câțiva artiști, al căror nume nici nu-mi face plăcere, normal, să-l rostesc, care m-au atacat, au pus la cale împotriva mea denunțuri mârșave, cu substrat politic, ceea ce înainte de 89 era letal. Acțiunile lor ticăloase au dus la suspendarea mea totală din mass-media și spectacole, la sfârșitul anilor 70, anchetare la Securitate și la secția de presă a CC al PCR, ca ”dușman al societății socialiste și aservit idealurilor capitaliste”!
Doi ani, am trăit un coșmar. Semnatarul articolului din revista ”Flacăra”, pus la cale de un triumvirat, este bine-mersi în Germania, inițiatorul s-a prăpădit, Dumnezeu să-i ierte păcatele, unealta, ”mâna înarmată”, trăiește…În fine, repet, gravitatea rezidă din faptul că au intenționat anihilarea mea totală din lumea muzicală și m-au atacat politic, dacă o făceau pe considerente muzicale, gramaticale, estetice nu-mi păsa, dar în vremea aceea a fost cumplit. După 1990, am mai fost atacat în publicațiile ”Atac la persoană” și ”VIP”, ele au dispărut de mult timp, eu încă exist… Nu e obligatoriu să mă placă toată lumea, e imposibil acest lucru, nu sunt perfect sau infailibil, accept orice observație critică, dar pe considerente profesionale, nu personale, și expuse civilizat.
De-a lungul celor patru decenii de activitate, am fost mai apropiat, pe rând, mai întâi de ”copiii” de la Mamaia și de la ”Steaua fără nume”, dintre care pe unii i-am numit. Apoi au fost câțiva ani de prietenie (aceasta există și acum) și colaborare intensă cu Gabriel Cotabiță.
Ne apropiau multe: amândoi absolvenți de ”Electrotehnică” (el în Craiova natală, eu, în București), rădăcinile armâne (mai consistente la el), pasiunea pentru literatură, film, muzică. Mă bucur că l-am putut ajuta să dobândească un apartament în centrul Capitalei, așa cum episoade din zecile de turnee făcute împreună rămîn, unele, memorabile.
După un concert la Târgoviște am fost nevoiți să dormim noaptea pe jos, pe saltele, în sala de sport, fiindcă organizatorul nu ne luase și cazare (parcă era și Anca Țurcașiu în distribuție). Iar într-un decembrie, fiind înainte de Crăciun, am cumpărat de la Botoșani o jumătate de porc, a curs sânge din el în cușetă, la vagonul de dormit ( și-a făcut apariția și un șobolan!), iar la sosire, la mine în curte, ne-am străduit împreună cu mama să secționăm jumătatea de animal în părți egale!
De colaborarea cu Alexandru Jula, un om blând și bun, am amintit, ani de zile am fost împreună în turnee, unele terminate cu…praful de pe tobă, prin dispariția impresarului, dar cine n-a trecut vreodată prin asta? Eu am mai pățit-o la Chișinău de două ori și la Panciu…În ultimii ani am colaborat mult cu Paul Surugiu-Fuego, Stela Enache, Marina Florea, Alesis, Anastasia Lazariuc, în concerte și în emisiuni TV, cimentându-se o amiciție trainică. De fapt, liantul l-a constituit și familia Gauzin, Livia și Vali, unde ne reunim adesea la adevărate ”șezători muzical-culinare”, fiind invitați nu o dată și compozitorii Eugen Doga sau Jolt Kerestely.
Tristețea mea nu este legată neapărat de mine, deși urma să le prezint, ci de faptul că manifestări emblematice, festivalurile de muzică ușoară ”George Grigoriu”, de la Brăila (internațional), și ”Trofeul tinereții”, de la Amara, nu au mai avut loc anul trecut.
Am speranța ca măcar cel de-al doilea, desfășurat în aer liber în august, să se desfășoare în 2021. Bucuria imensă este că Alina Mavrodin, directoare artistică a festivalului ”Crizantema de aur”, de la Tîrgoviște, a reușit în octombrie trecut să convingă autoritățile dâmbovițene, așa încât evenimentul a avut loc. E drept, scurtat (2 ore pe seară), concentrat (doar 2 zile), respectând toate măsurile impuse de pandemie și transmis în direct de Etno TV. Iată deci că se poate, dacă există voință, pricepere managerială și dorință.
A fost singurul festival pe care l-am prezentat anul trecut. În portofoliul sărac al anului 2020 a mai existat doar un spectacol aniversar, 30 de ani de la înființare, la Universitatea creștină ”Dimitrie Cantemir”.
Și tot acolo și de asemenea transmis online a avut loc primul și singurul spectacol pînă în acest moment din 2021, în care a fost sărbătorită Stela Enache la împlinirea a 50 de ani de carieră artistică – de către ospitalierele gazde de la Universitate și de către colegii ei Mirabela Dauer, Paul Surugiu-Fuego, Marina Florea, Cătălin Crișan și trupa de balet a emisiunii ”Drag de România mea” a lui Fuego, de pe TVR 2. Din fericire, sunt angajat al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, nefiind total dependent de spectacole.
Este greu în primul rând pentru artiștii din vechea generație, mai în vârstă, care oricum aveau puțin de lucru, ”Generația de aur” fiind foarte afectată, ”aurul” fiind din păcate doar în denumire, nu și în buzunarul interpreților…Dacă și în vara trecută a existat o oarecare înviorare, cu unele evenimente, în mod normal, anul acesta ar trebui să fim lăsați să ne întâlnim cu publicul, firește, respectând toate măsurile oficiale. Cât despre ”industria muzicală”, am mai spus-o, e un termen pompos, unora le place să-l folosească, dar la noi nici vorbă să existe așa ceva. Oricum, mai întâi, să ”duduie” economia țării, cum se tot laudă politicienii, și pe urmă o să duduie și ”industria muzicală”!
Auzisem ceva de un ajutor de 4.000 de lei lunar, din partea guvernului, habar n-am cum poate fi accesat, dacă și câți au beneficiat de el, cert este că n-ar fi rezolvat problema chiar dacă toți artiștii ar fi intrat în posesia lui (ceea ce mă îndoiesc, cunoscând birocrația de la noi). Mă gândesc, în primul rând, la instrumentiști, lăutari, sonorizatori, membri ai echipelor tehnice, fiindcă aceștia sânt de regulă liber-profesioniști.
Am văzut că s-au trimis niște adrese la Guvern și la Ministerul Culturii (acesta din urmă chiar nu are nici o cădere în chestiune, eventual cele ale Muncii sau Finanțelor), dar am o reținere în ceea ce privește semnatarii, cei mai mulți necunoscuți (nici un interpret de vază al muzicii ușoare!) sau vedete a căror situație materială ar fi impus, din decență, evitarea includerii lor pe asemenea cereri.
Ca să nu mai zic că, din același bun-simț, se cuvenea să nu posteze pe rețelele de socializare, într-o veselie, imagini din vacanțele lor costisitoare de pe tărâmuri exotice cum ar fi Kenya, Zanzibar, Mexic, Republica Dominicană, Bahamas, Maldive, chiar Egipt sau Turcia…
După cum se știe (și probabil mulți nu cred că e posibil!) am la activ premiul II la faza republicană a Olimpiadei de matematică (doar 1 punct mi-a lipsit ca să câștig și să ajung la Olimpiada internațională, ca să-l concurez pe Nicușor Dan!) și alte numeroase premii la fazele regionale, la matematică, dar și la fizică sau limba română. Am acasă pe perete, înrămate, subiectele de la faza finală (cărora nu le-a dat de cap o profesoară de matematică, anul trecut!), ca și diploma semnată de acad. Grigore Moisil.
Cum am avut ceva mai mult timp în pandemie și auzindu-i pe prieteni că se plâng că au probleme cu copiii, m-am apucat să dau, firește benevol, meditații odraslelor acestora, la matematică, fizică și română. Online, dar unora și fizic, doar nu degeaba sunt vaccinat! Îmi face plăcere, regăsesc ceva din anii de școală… Iar rezultatele dovedesc că sunt un dascăl de top, deci am viitorul asigurat!
Pandemia asta blestemată m-a împiedicat să mă desfășor după voia inimii, anul trecut am fost doar de două ori în Deltă, dar sper să mă revanșez anul acesta, când am planuri cu expediții numeroase alături de camarazii mei de aventuri dunărene, Dorin Irimia și Mitru Crișan. Cei care se laudă cu capturi de excepție, cu trofee sunt pescarii de crap, nu fac parte din această categorie, pasiunea mea este peștele răpitor.
N-am depășit încă 5 kg. la șalău (în Suedia) și 4 kg, la știucă, la noi, în Delta Dunării, dar nu asta e important, pot să nu prind nimic, nu asta face farmecul, nu asta caut, ci activitatea în aer liber, aroma unică a Deltei, frumusețea peisajelor, plus socializarea, bucuria de a împărtăși cu prietenii frumusețea acelor zile minunate. Cine nu știe să prețuiască asta mai bine stă acasă.
