ANALIZĂ. Umorul și rolul său terapeutic

Dan Mlădinoiu 21.12.2020, 15:53
ANALIZĂ. Umorul și rolul său terapeutic

Substanța rară de umor se află pe cale de dispariție în România. Spiritul fin reclamă agerime a minții, educație, respect, proprietatea termenilor, vocabular vast. Într-un cuvânt, eleganță. La polul opus, caragața, luarea în tărbacă, zeflemeaua forțată sunt o armă. Una știrbă, dar cu atât mai dăunătoare. Utilizatorul ei o poartă în teacă din pânză de sac și, de obicei, este scund de statură morală. Frizează mojicia, educația rudimentară.

De ce umorul are rol terapeutic. Poveștile hazlii are României de altădată

Până spre mijlocul veacului trecut, anecdota, snoava, gluma făceau casă bună cu umorul de calitate. Cu izvor folcloric, preluat din publicății străine de prestigiu ori pur și simplu rod al imaginației inspirate, tematica era variată și tratată cu autentic bun gust. Adesea, caricatura de presă făcea deliciul cititorilor. Desigur, până la apariția celei practicate obsesiv de către noua  orânduire comunistă, zelos betonată în România. File de calendar, almanahuri, reviste-tip Urzica (până la un timp) debordau de schițe desenate și bancuri însușite de la „fratele sovietic eliberator”. Toate atacau grosier capitalismul „în descompunere”, imperialismul anglo-american.

Nu erau omiși magnații finanțelor și foștii politicieni români. mi amintesc de o mâzgălitură colorată înfățișând un bocanc proletar, bine lustruit cu vacs, care lovea dosul generalului Rădescu, ultimul prim- ministru neatins de molima roșie. Fără putință de tăgadă, cavalerii spiritului de altădată rămân, până astăzi, inegalabili. Pamfil Șeicaru, patronul absolut al liberei exprimări, condei ascuțit și incisiv, fondator împreună cu Cezar Petrescu al revistei satirice „Hiena”. Păstorel Teodoreanu, epigramist de seamă, membru marcant al boemei ieșene și bucureștene, căruia Mircea Ionescu Quintus îi dedica următorul catren: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el”. De asemenea, nu pot fi dați uitării niciodată Cincinat Pavelescu și Tudor Mușatescu.

Mari scriitori, mari pamfletari

Este arhicunoscut faptul că majoritatea marilor scriitori erau pamfletari redutabili. Blaga, Lovinescu, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Arghezi sunt nume de referință, ce au făcut artă din ironia elegantă, aceea prin ricoșeu. Doar Macedonski a comis impardonabila ofensă de a publica o aluzie în versuri adresată bolii lui Eminescu. Epigramă de care s-a dezis, însă era tardiv, răul fusese făcut. Cei enumerați, și nu sunt toți, au primit darul dumnezeiesc numit talent în stare pură. Istorioarele hazlii, gluma meșteșugită sunt cât se poate de binevenite, atunci când declanșează o ilaritate sănătoasă fără alianță cu mitocania, kitchul lingvistic, tendința de ridiculizare gratuită, desființarea țintei prin ponegrire.

Ura nestăpânită, pizma, textul sau discursul vindicativ, mustind de vitriol au, de cele mai multe ori, un efect de bumerang. Sunt expuneri clare ale adversității și provoacă invariabil repulsie. Violența seamănă oprobriu, în vreme ce vânătorul poate lesne deveni vânat.
Probabil, unul din motivele pentru care Victor Eftimiu exclama: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!” Astăzi, în România, disputa politică își revendică felia groasă a întâieții. Această infatuare, în cele mai dese cazuri gratuită, dezavuată de o importantă majoritate a românilor constituie cremenea și amnarul ce aprind iasca sfadei mai pe oriunde în spațiul public. Inevitabil, gâlceava iscată conduce la vorbe pe contrasens și scrieri cu baioneta vecină călimării.

Unde se află ”situat” umorul

Comicul de situație, sceneta bufă sunt și ele omniprezente astăzi, livrate prin mijloace audio-video. Astfel, am fost martorii unor efuziuni stupid coregrafice, în care un postdecembrist politician bufon, cu ani buni în urmă, își exhiba moon-walk-ul copiat de la Michael Jackson, urmând să treacă la step-ul lui Fred Astaire. Hore neaoșe, în care evoluau cu scop empatic-electoral, cu grimase și zâmbete false tânjitori de fleici demnitărești. Învârteli stângace în stare să producă zâmbete în derâdere. Nu mai amintesc de un edil brașovean căzut într-o capcană radio pe tema de fisuri anale. Pentru prostie există dezlegare la râs copios. Bășcălia apare la la posesorii de discernământ diluat și precar înjghebat. Definiții dorit pontoase, spirituale. Nu sunt decât jalnice aluzii țâfnoase, miștouri de birt provincial.

“Umorul se află în partea superioară a cortexului”, afirma un actor de la Teatrul Național,  iar râsul provocat de acel superior cat al creierului nu este destinat proștilor. Lor le rămâne hăhăiala și hohotitul cu colțurile gurii lipite de urechi, în ecou de gang coșcovit.
Din nefericire, tot mai mulți gustă asemenea batjocuri înjghebate simplu, eventual ritmat. E la modă. Nu înseamnă că întrunesc valoarea, virtuțile și sensul sănătos care definesc umorul.

Ce obicei are Ana Baniciu, în amintirea regretatei sale mame
Urmăriți Impact.ro și pe