Într-o lume actuală, plină de ciudățenii și stridențe, inclusiv în modă, cu tot ceea ce presupune acest domeniu, există oameni frumoși care încă mai amintesc ce a fost frumosul autentic, eleganța și bunul gust, ce este estetica frumuseții naturale și frumusețea feminină de clasă. Adriana Ichim, manechin de top al vremurilor frumoase, a anilor ’80, este un astfel de personaj, exponentă a rafinamentului, distincției și bunului gust desăvârșit, și pe care, pe toate, ni le dorim să renască cu totul, cât mai curând.
Adriana Ichim are 72 de ani. O vârstă pe care și-o declară și asumă, deopotrivă. O vârstă pe care nu și-o arată nici pe departe, frumusețea tinereții sale părând să fi făcut un pact secret cu timpul. Iar fotografiile spun mai mult decât orice altă descriere. Suntem amici de mai mulți ani, iar realizarea acestui interviu, acordat în exclusivitate pentru IMPACT.RO, este o expresie a acestei prietenii.
Și, pentru acuratețea și naturalețea poveștii, voi lăsa ca cele spuse de Adriana să curgă de la sine, ca un râu limpede, dar nu lipsit de mici vârtejuri ori cascade, expresii ale unor evenimente inedite, multe incitante, spuse chiar, parte din ele, în premieră, fără a fi tulburate, ele, vorbele, de întrebările mele, ale celui care a ascultat și transcris această poveste de viață.
Reporter: Cine este Adriana Ichim?
Adriana Ichim: Adriana Ichim și-atât. Nu sunt o personalitate, sunt o persoană care a făcut multe lucruri, drept pentru care nu pot să-ți spun că am o meserie sau că am avut o meserie. Sau că a fi manechin e o meserie. e adevărat, în prima parte a vieții am fost manechin, dar nu poți să te prezinți Adriana Ichim, manechin. Nici vorbă!
Ce să-ți spun? Acum la vârsta asta? Pentru că, da, e vârstă, mă și sperii când o spun, dar nu mi-e jenă deloc de vârsta mea, n-am niciun fel de problemă să o spun, dar e o sumă când zici șaptezeci de ani. Te sperii, știi? Zici „câți ani ai?”, „Șaptezeci și…” Ooo, e o vârstă! Dar la vârsta asta mi-am făcut cam tot ce mi-am impus, tot ce mi-a ieșit în cale. Pe vremuri era o vorbă, ca aș face orice să lucrez pentru copii și pentru casă, în afară de să fac trotuarul sau să spăl geamuri!
Așadar, luând-o de la început, pur și simplu întâmplător că am ajuns manechin, n-am avut nicio intenție să fiu manechin, nu-mi plăcea să fiu manechin ! Aveam un copil mic și trebuia să am un program lejer, drept pentru care soacra mea, care avea o influență mare pe vremea aia, și-a pus pilele în funcție și m-a trimis la Romartizana, unde am început meseria de manechin. Au urmat ani grei în România și pentru mine meseria asta de manechin nu a fost o meserie frumoasă și nici ușoară! Adică în primul rând n-a fost ușoară! Frumoasă…nici atât ! Deci nu aveam pretenția că toată lumea să mă vadă ca pe o persoană frumoasă ! In primul rand ca eram îngrozitor de slabă și nu mă vedeam frumoasă, dar îmi dădea mult timp liber și deci mă încadram în viața de mamă și încercam să mă descurc în lumea aia nebună.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]În perioada aia eram foarte puține manechine, viața era foarte diversă de viața celorlalți. Era comunism puternic și manechinele erau considerate femei ușoare, ca și balerinele, deci aveam de luptat nu numai cu sistemul, ci și cu societatea manechinelor, căci între noi era o mare luptă, mai luptam și cu prejudecata celor care erau în jurul nostru.
În primul rând că nu știam să merg, eram absolut novice, nimeni nu m-a învățat. Era atunci, la Romartizana, Florina Grigoriu, fosta nevastă a lui George Grigoriu, care acum e în Canada și care, bineînțeles, când m-a văzut, m-a primit îngrozitor de rece, era într-un furou negru și arăta superb, eram o persoană venită cu pile, dar asta, de voie de nevoie am învățat să merg, să fac pași stânga-dreapta, pentru că la Romartizana se prezentau produsele clienților care voiau să cumpere.
Și după două săptămâni, neștiind probabil cum să scape de mine, mi-au zis că vizavi, la Casa de Modă Venus, se face un concurs de manechine. „Nu vrei să te duci”, mi-au zis, „că aici nu prea ai zile multe?” Bineînțeles că am m-am prins cum m-au împins delicat și m-am dus la Casa de Modă Venus, unde m-am întâlnit cu doamna Bucur, o mare creatoare, în anii 70, m-a luat în primire cu duritate și grijă. Ne-a îmbrăcat pe toate, ne-a pus pe podium și ne-a zis: „Vedeți că vine de la Fabrica de confecții, Zina Dumitrescu, care o să vă învețe să mergeți. Asta a fost concursul pe care l-am trecut împreună cu mai multe fete.
Și așa a început viața la Casa de Modă Venus, care n-a durat foarte mult, pentru că eu eram super prinsă acasă. Aveam bărbat, copil, eram foarte tânără, nu reușeam să mă focusez și la un moment dat a fost un show, pot să-i spun. Într-o seară vin machiată aranjată și mi se spune că a venit un regizor care vrea pe cineva pentru un film. Când să cobor, țipă Zina după mine să stau un pic pentru că domnul regizor vrea să vorbească cu mine. M-am oprit pe hol, era Iulian Mihu, regizorul, cu regizoarea de montaj, Adriana și nu mai știu cum, și zice: „Gata asta e, ea e!”. Eu nu știam absolut nimic, nici ce film e, nici despre ce era vorba, nici cine era domnul, nimic.
M-a luat pentru filmul “Marele singuratic”, în 1977, unde bineînțeles că ne-am împrietenit. Iulian Mihu era un om absolut special, a fost o prietenie de ani de zile și m-a aruncat în mijlocul unora ca George Motoi, Toma Caragiu… Eu, care habar n-aveam de cinematografie, să joc în filme.
Dar probabil că aveam o naturalețe care plăcea. Apoi am început să prind gustul. Filmul mi-a plăcut și chiar am început să prind gustul! În primul rând pe vremea aia să iei o suma de bani, cu care eu mi-am zugravit casa, era fantastic! Eram în film, aveam rol de inginer agrozootehnist, care lucra într-o fermă de porci, de animale. M-a și găsit (și Adriana râde amuzată, n.r.) Am avut rol secundar. Principalul rol secundar, ca să spun așa.
În perioada aceea, însă, nu prea puteai să faci ce-ți place. Am plecat de la Venus și m-am dus la UCECOM. De acolo m-am dus la fabrică, la Apaca, tot ca manechin, unde au fost anii cei mai groaznici pe care i-am putut trăi în viața mea! Înfiorători ani! Răutatea pentru femeile care ieșeau din cerc, care erau altfel decât cele obișnuite, era imensă. Bârfa era la un nivel incredibil, desigur și din partea femeilor, dar și a bărbaților. Eram câteva care munceam mai mult și altele care stăteau mai mult degeaba și deci aveau timp de bârfă. La UCECOM am prins manechine adevărate, Mona Weber era specială, Mioara și am uita cum o mai chema… Erau foarte multe manechine superbe.
Erau doar două reviste în țară, de profil, una de modă și una în care mai băgau și modă, în care apăream mereu. Eu am fost singura manechină din România care am plecat în schimb de experiență în altă țară! Am plecat în Germania. La Casa de modă Imod, care ținea de Ministerul Industriei Ușoare, ministru fiind Lina Ciobanu, am primit o propunere pentru Germania. Iordăchescu, un tip din branșă, mi-a făcut cunoștință cu tipul care avea o casă de moda acolo, în Germania federal, în RFG. I-am păcălit că să pot să plec, am trecut peste directorii mei de la IMOD, care nu mi-ar fi dat voie niciodată pentru așa ceva, și m-am dus la madam ministru Lina Ciobanu. Apropo! I se spunea, ministrei, Lina RICCI!
Aici trebuie să-ți povestesc ceva haios ! Cineva din Minister a zis că nu avem domnule și noi, România, o Casă de modă! Tovarășa Elena Ceaușescu se îmbrăca la Nina Ricci și voiau să o atragă pe și pe Ceaușeasca, în chestia asta. Și s-au pus pe treabă să facă asta, într-un imobil de pe strada Gabriel Peri, lângă Hotel Athenee palace, atunci. Și arhitecții desemnați cu amenajarea spațiului, care erau arhitecti drăguți, tineri, au făcut acolo un lux nebun. Cu mobilă Louis XV, tapițerii cu mătase, pe jos mochetă superbă, groasă, totul superb. Și sala de prezentare și magazinul, și, șeful lor, râzând cu noi acolo, ce crezi că zice, „Băi, fetelor, fiți atente, voi acum să nu vă simtiti lezate că nu e vorba de voi, dar noi aici punem două lămpi roșii!” „Ati innebunit?!”, am strigat noi. „Hai să vedem cine se prinde!”, a zis el. Și au pus două lămpi roșii la Casa de Moda. Și nu s-a prins nimeni! Vreau să spun că și după ce am povestit, nimeni nu și-a dat seama!
S-a terminat de făcut totul, și trebuia să vină Ceaușeștii, nea Nicu și tovarășa, să facă inaugurarea Casei de Modă! Amândoi au venit! Și deci era totul numai mătăsuri, lux. La un moment dat, vine securitatea, ne caută peste tot și în toalete. Totul era în regulă. Ni s-a spus, după aia, că noi, manechinele să mergem la 6 (intrarea de la numărul șase a imobilului, nr.r.), unde era sala de prezentare a colecțiilor, ca pregătim prezentarea. Ne-am îmbrăcat, ne-am machiat și…nimic. Și stăm noi și stăm, vreo jumătate de oră, o oră. După o oră vine cineva să ne anunțe că a uitat de noi. Zice „Gata, a plecat, a închis Casa de modă!” „Cum adică a închis Casa de modă???” „Da, a venit să deschidă Casa de modă și a și închis-o!” „Păi, ce s-a intamplat?” „Ei, au venit, Ceaușeștii cu doi câini, cu care se plimbau ei, au intrat în Casa de modă, în magazine și, văzând mătăsurile alea superbe pe manechini de plastic, au început să urle! „Unde vă credeți, ce credeți că e aici ?” și a luat rochia de pe manechin și au aruncat-o“
Ceaușescu urla „Ce e aici, ce e luxul ăsta, unde vă credeți, asta e țară comunistă! Ce, voi vă credeți la Paris ? Ce e chestia asta ? Nu se poate așa ceva în mijlocul Bucureștiului!”. Și s-au cărat și au închis Casa de modă! Și a sta închisă două luni de zile. Timp în care, în locul acelor draperii de pluș gri, de vis, au pus ziare și ne-au trimis acasă. Au stat ca să-i treacă supărarea, lui Ceaușescu, și după vreo lună și ceva s-au scos ziarele din geam și ne-au chemat la serviciu. Smulseseră și mocheta și rămăseseră urme mari de la lipici fix în mijloc. Pata aia mare de lipici îmi aducea mereu aminte de luxul care a fost acolo. S-a, atunci, schimbat tot. Și șefa magazinului s-a schimbat. A venit în locul ei una afurisită cu chifla în coc. Daaa, chiflă reală, ca să-i iasă cocul ăla mare! (și Adriana râde cu poftă, nr.r). Pe tipa asta a luat-o din șanțul satului, ca s-o facă șefă aici și să preschimbe Casa de modă într-un magazin communist. Și a reușit !
Eu între timp ajunsesem să mă maturizez și am intrat într-un fel de șefie de manechine, pentru că eram mai mare, aveam copii, aveam prestanță și știam să să insuflu respect. Dar n-aveam de nici unele, din ce ne trebuia să ne facem meseria. Pe vremuri, la fabrică, la APACA, ne dădeau farduri, ciorapi, era totul lux, aici nu ne mai dădeau nimic. Iar banii nu aveau cum să ne ajungă și ni se spunea mereu că nu sunt bani. Și atunci, m-am enervate, chiar într-o prezentare, și m-am oprit pe podium, în timpul defilării, n-am să uit niciodată, era acolo și ministrul comerțului interior și cu o grămadă de alți miniștri, și am spus ”Domnule ministru”, care era prezent, „mă scuzați, dar în curând noi vom ieși desculțe pe podium și nemachiate! Înainte ni se dădeau farduri și ciorapi, acum nu mai sunt bani, ni s-a spus”. Bineînțeles că directoarea noastră a sărit în sus și mi-a spus ca e prezentare, ce fac? Dar, după asta, ne-a dat bani! De farduri, de tot. Din momentul ăla, toate fetele m-au iubit extraordinar de mult !
Dar să mă întorc la povestea cu Germania, unde am plecat fără să spun nimic directorilor mei. Așadar, m-am dus direct la doamna ministru, că tot mă trăsesem eu de șireturi cu ea la deschiderea Casei de modă, și i-am spus că vreau să plec în R.F.G., dar nu știu cum să fac. A stat ea și s-a gandit, a mai chemat un director și mi-a spus că voi pleca “în schimb de experiență”. „Dar”, mi-au zis, „trebuie să știi că trebuie să ne faci un raport! Ce-ai făcut acolo, ce-ai văzut acolo, trebuie să scrii ceva, că doar e schimb de experiență!”. Și mă duc la Casa de modă și află directoarea că ministra mi-a dat ok-ul să merg în Germania. A vrut să mă mănânce, să mă scalpeze! Din clipa aia eu nu am mai avut liniște la Casa de modă, e clar! Atat de multe piedici mi-au pus, că în loc să plec pe 14 în acea lună, am plecat pe 28 și bineînțeles că am ajuns acolo când aia terminaseră deja. Dar m-au primit vreo trei zile, mi-au dat vreo câteva sute de dolari, acolo, și m-am întors. Înainte să plec acolo însă, a venit la mine securistul cu valijoara aia celebră a lui, să mă instruiască. Oricum, nu le-am dat nimic. Am spus că nu am văzut, nu am auzit nimic interest. S-pa enervate ăla, dar nu a avut ce să-mi facă
După asta, m-am întâlnit cu sora mea vitregă care era în Italia și m-a invitat să mă duc acolo. Așa că am fost în Italia vreo lună, după m-am întors acasă și am hotărât, eu și soțul meu, care era cameraman în TVR, că trebuie să plecăm. Dar cum să plecăm? Eu între timp eram în separare de bărbatul meu, care era acasă cu copii.
Ei, pe vremea aia la mine se mânca bine, eu găteam bine și veneau toți (colegii soțului care lucra în televiziune) la noi la masă: Tudor Vornicu(fost un jurnalist de televiziune, realizator de emisiuni și director de emisiuni de televiziune, n.1926-d.1989, n.r.), Angela Similea… Venea și Sanda Balaban, Aurora Andronache, o grămadă de personaje veneau la noi. Și m-am dus acasă la Sanda Balaban și i-am spus că voi rămâne în Italia de data asta. Ea disperată îmi făcea semne că sunt microfoane în toată casa, pentru ca ea era amanta lui Tudor Vornicu. Și Vornicu ne spusese clar că el are grade și toată casa e ascultată și să ne abținem, să nu spunem prostii !
Ei, și, în ziua cuvenită, am ajuns la aeroport și mi s-a spus că eu nu pot să părăsesc țara și mi-au luat pașaportul. Am făcut un scandal nebun, pentru că bagajele plecaseră deja. Aveam o fusta mare care se desfăcea și le-am zis că-mi desfac fusta acolo și am început să urlu. Era în 1979. M-am dus la Pașapoarte iar și am întrebat ce se întâmplă de mi s-a luat pașaportul. Bineînțeles că nu s-a uitat nimeni la mine.
Am ajuns acasă și i-am spus lui bărbată-miu, cu care eram, cum am spus, în separare, ce zici dacă depunem actele și plecăm? Și așa am făcut, ne-am depus actele să plecăm din țară. A durat patru durat patru ani până au ieșit actele, până ne-au aprobat plecare! Patru ani în care noi am trăit cel mai bine de până atunci în comunism! L-au dat afară de la TVR pe Nemeș, soțul meu, m-au dat afară și pe mine de la Casa de modă. Nu mai puteam să lucrez și la fiecare șase luni ne chemau să ne spună că nu dau drumul! Și toată lumea venea la noi și ne ajuta. Am făcut croitorie, am făcut o grămadă de lucruri în perioada aia, aveam prieteni în străinătate care veneau la noi să ne vadă și ne aduceam lucruri. Reprezentanți de la L’Oreal și Wella pentru care eu am fost manechin, veneau și-mi aduceau produse pentru doi ani. Deci repet, am trăit chiar foarte bine.
Apoi după patru ani ne-au chemat și ne-au spus că dacă insistăm să plecăm nu ne dau cetățenia și plecăm fără cetățenie. Și am plecat fără cetățenie, cu un pașaport maron. Cu patru valize, doi copii, un bărbat în divorț, că eu proasta de mine nu puteam să plec să-l las. Soțul, Alexandru Nemeș era operator de imagine și ajungând în Italia a intrat la Valeriu Lazarov, pentru că mai lucrase cu e,l și a ieșit la pensie de la Canale 5. A făcut foarte bună treabă acolo și a fost foarte apreciat!
Eu deja vorbisem cu L’Oreal, erau la Torino, mă așteptau, m-au trimis imediat la agent. Mi-am făcut o grămadă de poze pentru book și am început să lucrez. Nu am lucrat pentru case mari cu nume sonore gen Armani, dar am lucrat pentru cataloage, era o cerință mare. Pe urmă am intrat pe publicitate, am făcut multă publicitate, eram mult pe televizor, apăream și de patru ori pe zi, am prezentat foarte multe blănuri, ca eram înaltă, prezentări la expoziții, în orice caz era de lucru. Între timp am divorțat, copiii au făcut școli în Italia dar nu mi-am refăcut viața niciodată, în sensul că nu am adus niciodată un alt bărbat în casă, la copiii mei.
La Revoluție am plâns trei zile, cand am aflat ce era în țară. Eram la o mare petrecere și am aflat chiar când a început. Dar nu am avut curajul să vin. Am venit in 1991, când am făcut un serial pe RAI UNO, numit Scoop, cu Michele Placido, celebrul actor , în rolul comisarului Catanni, din serialul de succes „la Piovra”. S-a filmat filmat în Berlin și le-am spus că biletul de întoarcere să nu mi-l facă la Milano, că mă duc la București. Și când au aflat, mi-au schimbat rolul de agentă străină bulgăroaică, pe care mi-l dăduseră inițial, sau iugoslavă, ceva de genul asta, în agentă străină româncă. Și mi-au făcut niște surprize în timpul filmărilor de nu pot să-ți spun! De exemplu, la o întâlnire pe care o aveam cu un copil am primit flori, și florile erau împăturite în poza lui Ceaușescu. Și tot felul de chestii din astea haioase! Dar a fost foarte simpatic, mi-a plăcut mult, enorm să lucrez în cinematografie!
Și am venit în România cu șoc mare de tot, mi-am văzut prietenii, rudele, pe mama. Apoi am venit într-o cercetare de piață, pentru că între timp eu în Italia mă specializasem, mi-am luat niște diplome în management, și, drept urmare, am venit să fac o cercetare de piață pentru avocatul lui Frank Sinatra, care voia să facă filme în România. Și bineînțeles că ce găsisem eu, ca locații, hoteluri, restaurante, nu întruneau condițiile transmise de ei, de cei pentru care lucram. În 1991 nu se putea, încă, la nivelul dorit de ei. Apoi am lucrat pentru Berlusconi(Silvio Berlusconi, fost prim-ministru al Italiei, în trei rânduri, între 1994 și 2011; om de afaceri italian, n.r.). Tot așa, am venit într-o cercetare de piață și am venit cu o firmă elvețiană care lucra pentru el, Berlusconi vrând să vândă, la vremea aia, niște aparatură pentru televiziune, second hand bineînțeles, și să facă un studiu de piață. Pentru că el voia să deschidă și magazine de confecții și alte produse. Iar după ce i-am pus eu la dispoziție suficiente date, a realizat că România va fi foarte bună pentru producție și asta pentru următorii zece ani.
Eu, având și școala de agenți economici, am rămas cu această idee în cap, pentru că între timp Berlusconi a căzut politic. Am ieșit din colaborarea cu el, așadar, și m-am dus să fac cămăși la Brăila. Am pus la punct Secția Întâi de la Braiconf. Mă știau toate femeile de acolo, eram teroarea fabricii! Dar am făcut o secție occidental de toți clienții m-au pomenit! Și am început să lucrez ca agent economic.
Apoi am făcut o fabrică de confecții aparte, în aproximativ o lună, după care o alta, o fabrică cu aparatură adusă din Italia. Mai întâi cu vreo 30 de oameni cu care lucrasem, după care ajunsesem la 140 de muncitori. Și la un moment dat am simțit ca nu mai merge, pentru că aveam fler în afaceri, și am vândut. Am aflat, apoi, că la două luni au venit facturi de 5 ori mai mari, la fabric. Totul sărise în aer! Prețurile, facturile, totul!
Acum, de fapt de ani buni, am terminat cu afacerile mari, cu toată nebunia! M-am dedicate scrisului, de câțiva ani. Pasiunea peste scris a existat dintotdeauna, am avut-o întotdeauna. Mie mi-a plăcut mereu să scriu, dar nu am avut timp. Acum, în sfârșit, am acest timp și liniștea necesară, ș cred că este cea mai mare plăcere a vieții mele ! Sunt, însă, cam dezamagită, pentru că am constatat, de fapt este evident, că lumea nu prea mai citește. Dar știi? Eu nu mă consider scriitoare, sunt doar o persoană care scrie ce simte. M-am revăzut cu Sanda Faur, care lucrase la Flacăra cu mulți ani în urmă, foarte bună jurnalistă. Cu ea am început să scriu prima carte. M-a indrumat, s-a numit “Belissima”, am reeditat-o și i-am dat un titlu nou. “ Manechin în două lumi”.
Cu al doilea volum, „Așteptând apusul de mâine”, de când am început să voiajez, și călătoresc foarte mult prin lume, am început să învăț să trăiesc cu mine însămi, să mă îngrijesc, să învăț să trăiesc cu singurătatea. Îmi place să trăiesc singură. Dar încerc să înțeleg lumea. Și mă sperie când prevăd cam ce vine, ce se întrevede în viitorul apropiat. Consider că în ziua de azi femeile sunt foarte deștepte. Și fetele tinere sunt teribil de deștepte și ele, dar sunt duse pe o pantă de negăsire, de risipire completă. E însă și foarte adevărat că e foarte greu să te regăsești, în zilele astea.
Fericirea mea este că eu am trăit toate lucrurile prin care am trecut, cu vremurile de schimbări și cu tot! Noi am trăit totuși niște vremuri frumoase!
